frici

Sunt o persoana melancolica, aproape zilnic imi amintesc lucruri si intamplari din copilarie. Am avut o copilarie fericita, simpla, ca in anii `90. Zilele mi le petreceam non stop afara chiar si pana la miezul noptii, nu ne era teama de nimic, parintilor nu le era teama, eram pe strada noastra, nu circulau masini multe si toti oamenii erau prietenosi. Viata la casa este cu totul diferita, este speciala 🙂 Am avut norocul ca in aceeasi curte sa locuiasca si bunica mea, bunica mea draga care de cand a murit nu exista zi in care sa nu vars macar o lacrima pentru ea. Imi este atat de dor, chiar si in momentele astea am lacrimi in ochi.

A stiut cu vorba dulce sa ne educe atat de frumos, sa ne faca toate poftele. Nici nu pot sa scriu tot ce am in suflet pentru ca pur si simplu izbucnesc in plans, poate intr o buna zi voi avea puterea necesara.

Ceea ce ma doare de fapt momentan, este faptul ca nu am o prietena apropiata, sau o verisoara cu care sa ies la o cafea, sa ne impartasim ofurile, bucuriile. Nici macar prieteni cu care sa ne jucam din cand in cand un remi la unul dintre noi. De cand am devenit adulti fiecare este cu familia lui, aproape toti au deja un copil …si din start prioritatea este familia. Inteleg, dar totusi parca uneori ii invidiez pe oamenii care se integreaza usor in grupuri de oameni, isi fac cu rapiditate prieteni si reusesc sa mentina prietenia. Poate la mine asta e problema, eu nu stiu sa mentin o prietenie din diferite motive. Nu pot sa zic ca sunt o persoana antisociala dar intotdeauna si la scoala si la facultate de obicei imi faceam doar una sau doua prietene, nu am fost genul sa fiu intr o gasca mare. Si desi ma intelegeam super cu prietena respectiva, dupa terminarea scolii nu mai pastram legatura. Din cauza fricilor mele, de faptul ca nu am ajuns sa fiu realizata in viata, nu fac nimic interesant cu viata mea, nu am un job calumea, si frica asta m a facut sa stau deoparte, sa nu fiu judecata.

De asta si intotdeauna am urat evenimentele de familie mai importante cand toti se aduna, si toti ma intreaba unde muncesc, dc nu fac copil, dc aia, dc aia? Stiu ca nu trebuie sa bag de seama toate lucrurile astea dar totusi ma simt inferioara. Foarte inferioara.

In sinea mea imi doresc mult sa ma integrez in societate, mereu ma uit pe siteurile cu voluntariat pt centrele de plasament, la adaposturile cu animale, etc. Doar ca nu actionez, nu stiu de ce, poate pentru ca nu am in jurul meu oameni cu aceleasi pasiuni si dorinte ca ale mele. De fapt cu siguranta asta e problema, nu am oameni in jurul meu care sa impartaseasca aceleasi ganduri cu mine.

Stiu ca la un moment dat dadusem „going” la un eveniment de teatru, asta pe facebook. O prietena m a intrebat „ce faci la teatru??” pe un ton usor razand.

Mie imi place mult sa merg la teatru, opera, filme, sa creez lucruri, la un moment dat am cochetat cu fimo, margele, sunt o fire creativa, imi place sa citesc, sa ma documentez, mintea imi fuge in toate directiile, doar ca ma plafonez in starea asta pentru ca nu am cui sa impartasesc tot ce simt, nu am cu cine sa fac toate astea. Imi place sa calatoresc, sa vad lucruri noi, sa merg aiurea cu bicicleta de nebuna prin parc.

Simt ca imi trece viata pe langa, zboara si eu nu pot sa o prind, zboara pe langa mine si ajung sa ma uit in urma si sa nu vad nimic.

Sunt o persoana fricoasa, de cand eram mica am fost fricoasa. Ma gandesc des sa ma uit la psihoterapie, dar inca nu am curajul.

Vreau oameni frumosi in jurul meu, oameni de la care sa am ce invata.

Reclame

2017

2017

Habar n am cum a trecut 2017, a trecut ca o noapte in care nu prea ai somn dar totusi tragi de tine asa pana dimineata. A trecut repede, desi au fost zile in care ziceam ca de ce nu mai trece timpul, zile ca astea de acum, ironic nu? Astept sa vina sotul, voi astepta inca cateva luni, dar important e sa vina sanatos.

Mi am schimbat mult punctul de vedere asupra vietii, incep sa experimentez rabdarea, linistea, calmul, sa ma bucur de clipele astea, de momentele astea care cu siguranta intr o zi voi tanji la ele.

2017 a fost un an linistit oarecum, lipsit de evenimente importante dar si lipsit de realizari, ca de obicei m am culcat pe o ureche, nu am reusit sa avansez, sa merg cu curaj inainte, sa imi depasesc limitele. Inca nu, poate in 2018 imi voi depasi limitele. Asta imi propun, voi pune la cale un „plan de atac” sa zic asa :)). Inca nu stiu cum, poate imi voi crea un mood board cu poze si mesaje inspirationale, pe care sa le vad mereu in fata ochilor si sa imi reaminteasca de ceea ce vreau sa fac.

Am terminat un curs la o anumita limba straina, limba pe care oricum o stapaneam destul de bine, doar ca acum am diploma pentru asta. Curs la care m am dus doar pentru a imi umple timpul si a mai interactiona cu oameni. Dar m am gandit ca daca vreau sa imi depasesc timiditatea si starea asta de plafonare in care sunt de atatia ani, sa fac ceva util cu diploma asta. Sa aplic la un job de traduceri poate, ceva, orice. Vreau! Si sper sa reusesc.

Ma uit la oamenii din jurul meu, unii au atat curaj si initiativa, fac din nimic brici cum s ar zice. Ii admir si mereu incerc sa petrec timp cu oameni de la care am ce invata.

2018 vreau sa fie un an al autodezvoltarii mele, nu mai vreau sa ma gandesc non stop ca nu raman gravida, ca de ce, si tot asa. Asta am lasat o pe mana lui Dumnezeu. Vreau sa ma concentrez pe mine, sa invat lucruri noi, sa vizitez locuri noi, sa ma dezvolt personal si sa fac lucruri frumoase cu viata mea.

Mi am cumparat cateva carti de pe elefant, carti de autodezvoltare si fericire care pe mine ma ajuta foarte mult.

Ideea e ca am realizat ca viata e scurta, in orice clipa poate pieri totul, sa ne bucuram de orice moment. Ok, si inainte poate gandeam asa doar ca nu aplicam mereu, ma stresam pentru orice prostie si chiar vreau sa schimb asta.

Mai pe scurt, zilele mele treceau numarand orele, ca vai m am plictisit, ca sunt proasta, ca nu am un job mai bun si pe domeniul meu, ca nus buna de nimic, ca imi vine sa MOR si blablabla uri din astea. Stii ce se zice, ai grija ce iti doresti ca ti se va intampla?

….ei aproape prin asta am trecut eu. Reusisem sa ma programez la un doctor f renumit din orasul meu la care ai acces doar cu „pile” pentru ca este extrem de ocupat. Toate bune si frumoase, m a controlat, ca toate bune, n ai nimic, hai sa asteptam si sotul sa vedem, dar totusi hai fa si analizele astea ca sa fim siguri. Oooook, le am facut eu fericita ca in sf am dat de cineva bun in domeniul asta. In ziua cand m am dus dupa rezulate eram fericita, chiar ma gandeam ca dupa ma duc si la mall si ma relaxez dupa atatea analize si vizite la doctori. Nici prin cap nu imi trecea ca imi va iesi vreo analiza proasta.

Ce sa vezi, in dreptul la cancer ovarian valorile mele erau ceva mai ridicate decat cele normale. Pur si simplu am simtit cum mi a cazut cerul peste cap, exact ca in filme, toata viata mi a trecut prin fata ochilor. Am zis gata, pana aici mi a fost, o sa mor, ce o sa ma fac? Nu o sa ma mai plang niciodata, de ce eu? Cand asistenta mi a zis ca de preferabil sa intru direct sa vada dl doctor analiza, mai mult m am speriat, chiar asa? fara programare? Nu iti pot explica prin ce am trecut. Doctorul cu o privire speriata s a uitat in ochii mei si mi a zis sa repet testul peste o luna sa vedem daca valorile cresc.

In luna aceea, am invatat ce inseamna cu adevarat sa fii stresat si fara puteri. Sa simti cum viata iti pica printre degete. Am plans mult, am incercat sa ma imbarbatez singura, ca hai sigur e o eroare, ca e de la ciclu, asa scrie pe net, apoi iar momente de panica, imi faceam o mie de ganduri.

In luna aceea, care a fost luna trecuta, am realizat ca de acum, indiferent cat mai am de trait, sa o traiesc exact asa cum vreau, sa uit de fricile astea sau de …”ce zice lumea”. Sa merg la film singura, sa merg la teatru ca tot amanam, sa ma plimb singura de nebuna …sa mananc naibii kfc ul ala si sa nu astept sa raman gravida ca sa imi fac poftele, si chestiile astea simple ale vietii pe care le tot amanam, din lipsa de timp, de ceea ce zice lumea ….si din n motive.

ok, si mai pe scurt, a trecut luna, am repetat analiza si a iesit f bine, totul e bine, mi am revenit, viata mea nu a revenit la normal, din contra, la mai bine. Acum fac tot ce simt si ma bucur de fiecare clipa a vietii. Apreciez totul.

Imi apreciez sanatatea ca e mai buna decat toate!

Asta este jurnalul meu, unde ma reintorc sa recitesc gandurile mele, nu este un blog.

Depresie

Ce sa zic, revin aici doar atunci cand sunt singura, dupa ce pleaca sotul in voiaj. Habar n-am de ce, poate pentru ca raman eu cu gandurile mele, de aici, de la mare 🙂 ganduri de la mare….

Ma uitam peste postarile mele vechi, cat ma agitam ca o sa fiu nasa, ca nu imi gasesc rochie si tot felul de griji superficiale. Pana la urma a fost totul atat de frumos incat m-as face maine nasa, din nou 🙂

Acum am alte griji, si sper DOAMNE, AJUTA-MA, grijile astea la anul pe vremea asta sa nu le mai am. Vreau sa raman gravida, incerc de atat de mult timp, cred ca in tot timpul asta cat a fost sotul acasa, am facut la teste pt sarcina, dar in fiecare luna am trait dezamagiri. Lacrimi, multe lacrimi. Acum el se intoarce peste alte 6 luni, 6 luni deja de sperante spulberate. Eu oare cand o sa am ocazia asta, sa fiu mama? Oare cand o sa vad si eu testul ala cu 2 liniute? Cand o sa simt si eu sentimentul acela unic in viata? Perioada aia de 9 luni unice?

De la atatea pastile recomandate de medic, m am ingrasat mult, si totusi n a prins nimic. Neputinta asta ma macina!

Sper sa fie totul bine!

 

 

o sa fiu nasa

Iar am lasat timpul sa treaca, nescriind nimic in jurnalul meu virtual 🙂 Ce sa zic, viata mea e tot asa de monotona, tot aceeasi persoana plina de neincredere in mine sunt. Aceleasi mici ‘griji’ ma framanta, toate niste prostii. De ce nu pot sa imi eliberez mintea si sa ma bucur din plin de tot ce imi ofera viata? Chiar am o viata de printesa si am totul la dispozitie iar eu ca o copila alintata ma impiedic de lucrurile astea complet trecatoare.

In timpul iernii am reusit sa ma ingras, nu am renunt la alimentatia sanatoasa doar ca micile gustari s au adunat usor. Am reusit sa le dau jos intre timp, imi dau seama cand probez hainele de asta vara cand ma simteam f bine in pielea mea. Marimea 38-40 pentru mine este idealul, la cei 1,75 m ai mei 🙂

Si totusi desi in hainele de zi cu zi ma simt destul de bine, atunci cand vine vorba sa probez o rochie de seara, arat ca o vaca ratacita. In afara de faptul la rochiile de seara port marimea 42, ma arata si f grasa, imi iese burta la iveala, soldurile…

Sunt atat de dezamagita, mai ales ca o sa fiu NASA de CUNUNIE! Toti din jurul meu ma agita, ca tu trebuie sa ai cea mai cea rochie, ca trebuie neaparat sa fii diferentiata de cei din jur. Ok fratilor, am inteles, dar unde gasesc rochia aia perfecta? aia care imi vine ca turnata? Unde? Spuneti-mi si mie ca eu deja o sa innebunesc tot cautand-o.

Acum ca o sa fiu nasa, nu trebuie sa mi se intoarca lumea pe dos, sa incep sa ma infometez ca imi iese mie burta intr-o rochie de seara, sau ca ala zice ca „neah, asta nu e rochie de nasa, nu vezi ce naspa e?” Ma doare fix in cot de ce crede lumea. Dar uite ca ma fac sa ma simt agitata si stresata.

Abia astept sa scap si de chestia asta si sa revina totul la normal, in rochitele mele zilnice in care ma simt f bine.

Lacrimi

Au trecut doar 2 zile de cand sotul meu e plecat iar eu sunt pe cale sa intru intr-o depresie. Ma plimb prin casa, ma tot gandesc, plang …nu stiu ce e cu mine. Inainte suportam mai usor plecarile astea fff lungi.

Am iesit la shopping, mi am luat diverse chestii, de imbracat …am umplut frigiderul, m am uitat la filme si seriale, am facut toate chestiile la care poate tanjeam mai mult atunci cand eram cu el, atunci cand parca n aveam timp destul pt mine.

Le-am facut, in 2 zile ….si acum ce fac? Cat shopping sa mai fac? Cat sa ma mai relaxez singura? Cred ca atunci cand spui ca banii nu aduc fericirea, la asta se refera. Ziua iesi, cheltui, te simti bine pe moment, dar seara cand esti doar tu si o casa goala, intri intr-o tristete, depresie usoara ….neliniste.

Astea 2 zile mi s-au parut ca o luna trecuta, am rascolit toate dulapurile, le am ordonat, am facut curatenie luna in casa, poate ma linistesc ….dar nu.

E greu, ce sa zic, e f greu. Plang, daca abia dupa 2 zile eu ma simt asa, ce o sa fac 6 luni? Ce o sa fac??? Innebunesc,  de ce nu am putut sa raman gravida, dc? Oare toate gandurile de acum 2 ani cand nu imi doream copiii, se indeplinesc? Oare am facut ceva rau? Oare sunt pedepsita?

Nu stiu nici cum e mai bine, in Romania cu salariile astea de cacat, cum sa iti platesti rata la banca, darile? Dar si despartirea asta lunga e dureroasa. De ce trebuie sa traim intr-o tara de cacat? Dc????

revenire

Au trecut 6 luni de cand nu mi-am mai asternut gandurile in jurnalul meu virtual. Astea 6 luni au trecut atat de repede, pur si simplu au zburat zilele.

In astea 6 luni am facut multe, sotul meu a stat mai mult acasa, zilele astea urmeaza sa plece si el in voiaj iar eu am sa ma intorc aici, in refugiul meu virtual, din nou singura, fara nici un copil la orizont, nici anul asta. Dar poate ca asa a fost sa fie.

Am muncit toata vara, dar a fost frumos, am avut parte si de un concediu minunat intr o alta tara pe care imi doream sa o vizitez din copilarie. A fost foarte frumos, am vazut atatea locuri superbe la care nu visam, una dintre ele fiind chiar Santorini.

Relatiile cu sotul s au imbunatatit, mai las si eu de la mine, mai lasa si el de la el si uite asa reusim sa avem o armonie frumoasa in casa.

Acum ca o sa plece, vreau iar sa intru intr-un plan de organizare a casei, a cheltuielilor, sa reusesc sa ma incadrez intr un buget. Simt ca ne am facut prea mult de cap si mereu inainte sa plece ramanem cu putin, in loc sa facem ceva sa strangem pt a ne platii ratele, sa scapam mai repede. Dar o sa fie bine, trebuie.

Ne-am rasfatat vara asta foarte mult, ne-am cumparat poate unele lucruri inutile si scumpe dar nu regret, poate intr-o zi cand o sa avem un copil …nu vom mai avea posibilitatile astea si macar acum sa ne traim clipa, sa ne rasfatam singuri.

In fine, sunt multe de zis, dragul meu jurnal, am sa tot revin, acum ca raman singura o buna perioada de timp.